Baletul New Generation al Academiei Naționale de Muzică «Gheorghe Dima» – dansul ca vocație, continuitate și recunoaștere
Foto credit Ada Gonzalez@TBS Ovidiu Matiu
Baletul New Generation al Academiei Naționale de Muzică «Gheorghe Dima» – dansul ca vocație, continuitate și recunoaștere
Prin alegerea denumirii New Generation, Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” afirmă identitatea unui proiect artistic dedicat exclusiv dansului, conceput ca spațiu de afirmare a baletului și artei coregrafice în deplină consonanță cu valorile academice și artistice ale instituției. NEW Generation nu este doar un titlu sugestiv, ci expresia unei viziuni coerente asupra formării noilor generații de dansatori, în care tradiția, rigoarea și deschiderea spre excelență coexistă armonios.
Într-un cadru instituțional deja consolidat prin existența unor ansambluri cu identitate distinctă – Ansamblul Ars Nova, Corul Ave Musica, Orchestra „Antonin Ciolan”, Ansamblul de flaute Il Gardellino – compania de tineret NEW Generation completează acest tablou artistic printr-o direcție clară și asumată: dansul ca limbaj scenic autonom și ca domeniu academic matur.
Transformarea secției de dans în Coregrafie și Coreologie
Evoluția domeniului coregrafic în cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” este indisolubil legată de activitatea Conf. dr. abil. Nicoleta Demian, care a fost inițiatoarea transformării secției de dans în Secția de Coregrafie și Coreologie. Acest demers a reprezentat un pas esențial în recunoașterea dansului ca disciplină artistică și teoretică de sine stătătoare, integrată deplin în structura academică a instituției.
Transformarea nu a fost una formală, ci profund conceptuală: de la o abordare predominant practică a dansului, la un cadru universitar complex, în care creația scenică, pedagogia, analiza mișcării și reflecția teoretică coexistă și se susțin reciproc.
Baletul – excelență artistică și loialitate față de tineri
Spectacolul Lacul lebedelor, prezentat la Sala Heritage a Academiei de Muzică, pe 14 decembrie 2025 în colaborare cu Orchestra New Hope, condusă de Octavian Lup, a marcat primul proiect al companiei de tineret NEW Generation și, totodată, o expresie elocventă a valorilor cultivate în timp în cadrul secției: calitatea artistică, rigoarea profesională și loialitatea față de tinerii studenți.
Distribuția a reunit, într-un echilibru atent construit, studenți ai Academiei și artiști consacrați ai scenei lirice bucureștene, generând un dialog autentic între generații. În Actul I, Valsul a fost susținut de Ariana Marcu, Alexandra Nuna, Alexandra Fîlfan, Teofana Varga, Tudor Crețan și Mihai Pop, într-o construcție de ansamblu coerentă, în care precizia mișcării și omogenitatea grupului au fost esențiale. Romanța/Balada prințului Siegfried, interpretată de Bogdan Cănilă, prim-balerin al Operei Naționale București, a adus o dimensiune lirică și introspectivă, conturând cu finețe profilul dramatic al personajului.
Actul II a pus în valoare disciplina și sincronizarea prin scena lebedelor – Andreea Aron, Bianca Busuioc, Smaranda Ciubotariu și Anca Toke – moment de referință pentru rigoarea baletului clasic. Adagio-ul și coda Lebedei Albe, interpretate de Ada Gonzalez și Bogdan Cănilă, prim-balerini ai Operei Naționale București, au constituit un reper de excelență artistică și un model de expresivitate și rafinament pentru tinerii dansatori.
În Actul III, dansurile de caracter au adus diversitate stilistică și dinamism scenic: dansul spaniol (Ariana Marcu), dansul napolitan (Alexandra Nuna, Alexandra Fîlfan, Teofana Varga) și dansul maghiar (Bianca Busuioc și Mihai Pop) au fost integrate coerent în dramaturgia spectacolului. Pas de deux-ul Lebedei Negre, interpretat de Eliza Selyem și Alexandru Moldovan, a evidențiat contrastul dramatic și forța expresivă a acestui moment central.
Actul IV a reunit ambele cupluri de soliști – duetul alb și duetul negru – într-o construcție finală echilibrată, care a consolidat unitatea dramaturgică a baletului și dialogul simbolic dintre lumină și întuneric, inocență și seducție.
Coregrafia, ansamblul și spiritul formativ al repetițiilor
Din punct de vedere coregrafic, spectacolul s-a remarcat prin claritatea organizării ansamblului și prin coerența limbajului clasic, susținute de un proces de repetiție riguros. Repetițiile au fost concepute ca un spațiu de formare artistică și umană, în care disciplina, dialogul și responsabilitatea scenică au avut un rol central, contribuind decisiv la maturizarea scenică a fiecărui interpret.
Un mesaj de recunoaștere
New Generation se afirmă astfel nu doar ca un spectacol-eveniment, ci ca un mesaj de recunoaștere a unei munci îndelungate, desfășurate cu perseverență, discreție și devotament. Prin inițierea transformării secției de dans în Coregrafie și Coreologie, prin susținerea constantă a tinerilor studenți și prin cultivarea legăturilor cu artiști consacrați, Conf. dr. abil. Nicoleta Demian a contribuit decisiv la maturizarea domeniului coregrafic în cadrul Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”.
Acest spectacol confirmă că adevărata valoare artistică nu se măsoară doar prin performanța scenică, ci și prin capacitatea de a construi în timp, de a forma generații și de a crea un spațiu de loialitate, respect și continuitate artistică.
Amintindu-mi-l pe Béla Karoly sau despre gimnastica de performanță și înțelegerea depășirii de sine
În toamna târzie a lui 1977, la un concurs național de gimnastică, antrenorul Echipei olimpice de gimnastică sportivă a României, nimeni altul decât Béla Károlyi, antrenorul Nadiei Comăneci, în căutare de talente, m-a remarcat în concursul de la sol, unde, uitând coregrafia, am improvizat toată evoluția. Cu atât mai mare a fost surpriza mea, când am aflat că în urma concursului au fost selecționate doar două gimnaste să intre în Echipa olimpică de la Onești. Una dintre ele eram eu. Aveam 9 ani.
Cantonamentul de două săptămâni la Oradea în ianuarie 1978 cu echipa olimpică, din care între timp Nadia Comăneci plecase, urmat de călătoria la București, de stagiul de la Onești și perioada de tranziție a întregii echipe la Deva în Transilvania, la noul centru specializat de antrenament sportiv, sunt primele mele întâlniri cu marea performanță.
Aveam două antrenamente pe zi: între orele 8-11 și după amiaza între orele 17-20. Între timp luam masa de amiază și aveam scoală. Cred că eram în totalitate nu mai mult de 10 gimnaste, care ne antrenam cu Béla Károly, cu soția lui, Márta Károlyi și profesorul de dans, Geza Pozsar. Aveam un medic specializat și o guvernantă. Prietena mea era Lelia Cristina Itu, gimnastă și ea, mai mare decât mine, tot din Cluj.
Pentru cei dinafară sportului de performanță, a te antrena 6 ore pe zi, a te cântari săptămânal și a-ți dedica în întregime timpul în ceea ce crezi înseamnă sacrificiu. Pentru mine, copilul de atunci a fost pasiune și bucurie, stare sufletească pe care din fericire am trăit-o apoi și ca adult.
Desigur că nu au fost doar momente fericite. Într-o după-amiază trebuia să execut un salt complicat pe bârnă, aparatul preferat al Mártei Károlyi și i-am mărturisit că îmi era frică. Mi-a spus să fac genoflexiuni în locul exercițiului. Am făcut. Am ajuns la 1000 de repetiții când mi-a dat voie să mă opresc. În mod ciudat, nu am avut nicio febră musculară. Doar la discuția telefonică cu părinții mei, aflând vestea pe care le-am dat-o cu seninătate, amândoi au intrat în panică. Ei mă vedeau încă foarte fragilă… Bănuiam eu că ceva era poate ușor exagerat… dar nu știam cu exactitate dacă era de bine sau de rău…
Am ales să cred că era de bine. Mă gândeam că experiența îmi va servi cândva. Așteptam cu nerăbdare viitorul...
Aventura mea în Lotul olimpic avea să se încheie înainte de olimpiadă. Dincolo de grija părinților mei față de fragilitatea mea, mai era o cauză, ce ținea de concepția lor față de prioritatea pe care cultura generală trebuie să o ocupe în educația copilului lor. Și aici lucrurile nu erau chiar în ordine din punctul lor de vedere. În Lotul olimpic eram fete între clasa a IV și clasa a XII-a, iar cursurile se țineau în același spatiu, în același timp, cu aceeași profesori. Era cert că în Lotul Olimpic performanta gimnasticii sportive devansa performanța intelectuală. Perspectiva de a avea o fiică mai mult sau mai puțin analfabetă, nu intra deloc în planurile familiei Noja.
Era de bine? Era de rău?
Aveam 10 ani. După o carantină provocată de îmbolnăvirea cu rujeola, în care am fost îngrijită de bunica mea maternă, Buna, venită de la Mănăstireni la internatul din Deva special pentru a mă îngriji, zarurile destinului meu au fost aruncate. La începutul verii anului 1978 am fost retrasă cu acordul meu tacit din Lotul olimpic de gimnastică. Și totuși, în adâncul sufletului, credeam că orice șansă de a deveni celebră (doar doream să devin o noua Nadia Comăneci!) mi-a fost spulberată. Dacă nu voi deveni celebră în gimnastica sportivă, în ce direcție mă vă purta oare destinul?
Probabil că atunci s-a născut ideea mea de a deveni bibliotecară. În percepția mea de copil la 10 ani, căruia îi placea să citească, consideram bibliotecarii ca pe niște privilegiați ai sorții. Se află atât de aproape de înțelepciune…O pot atinge cu mâna. Oricând. A medita în liniștea unei biblioteci, a trăi în vecinătatea cărților, departe de tumultul lumii, a citi la liberă alegere texte plină de inspirație și a avea libertatea de a ignora textele “neprietenoase” au fost atunci, și au rămas până în ziua de azi, dorințe profunde.
Contactul meu cu echipa olimpică a fost primul meu pas spre extrema performanță. Trăind prin experiența imediată minunile de care corpul uman este în stare, într-un mediu benefic de stimulație și înțelegere profundă a fenomenului, antrenându-mă cu o echipă competentă de antrenori și medici, alături de alte gimnaste cu aceleași vise și aspirații ca și mine, am înțeles că totul este posibil.
Atunci și acolo am învățat că prin munca asiduă orice piedică poate fi depășită.
Faptul că toți cei trei antenori (Béla, Marta și Gesza) erau în fiecare zi în sală timp de 6 ore, fără cea mai mică urmă de oboseală sau plictiseală, faptul că în timpul său liber medicul echipei alegea să opereze pacienți în spital pentru a nu-i lasă să moară, au devenit etaloane de înaltă moralitate educațională. Acele memorii îndepărtate s-au făcut vizible instantaneu și cu mare exactitate în momentul când am început să devin eu însămi pedagog și mentor și au devenit făclii incandescente, deschizătoare de drumuri, în momentul teoretizării propriei mele experiențe. Chiar dacă profesia de balerin este diferită de cea de gimnast, modele umane de pedagogi avuți în copilărie și pe tot parcursul educațional, m-au influențat profund. Acum, decenii mai târziu, le sunt mai mult decât recunoscătoare tuturor antrenorilor din sport, care conștient sau nu, prin propriul model mi-au format caracterul și gustul mișcării performante.
În cazul meu, prin sport l-am înțeles pe Protagoras și dictonul său conform căruia “Omul este măsura lucrurilor”.
Oricum, gimnastica mi-a dat o rezistență fizica cu urmări benefice pentru condiția de balerină și mi-a sugerat convingerea că performanța începe odată cu concurența ta cu tine însăți, că de fapt, piedicile pe care viață ți le scoate în cale nu sunt decât măsurători oficiale ale unei permanente competiții cu tine însăți.
Și timpul mi-a dat dreptate. Nouă ani mai târziu, în 1987, la debutul meu în rolul principal “Kitri” din baletul “Don Quijote” tempo-ul fouétte-urilor din actul al treilea a fost atât de rar, încât în loc de 32 a trebuit să fac 64 de fouétte-uri. Având experiența celor 1000 de genoflexiuni făcute fără pauză, a te învârti cu viteza și cu o coordonare precisă pe un picior doar de 64 de ori, a fost doar o încercare neprietenoasă. Avusesem o inspirație de bun augur în urmă cu 9 ani să nu mă victimizez.
Performanța începe în momentul în care îți asumi destinul și decizi … fără a ști cu exactitate ce se va întâmpla după.
Acest crez mi s-a confirmat în cadrul aceluiași spectacol, când dirijorul a luat niște decizii stângace. Era o stare de maximă concentrare, o tensiune ridicată, ca de premieră, când în actul al treilea după ce variația mea a dirijat-o mai mult decât dezlânat, partea cea mai spectaculoasă din spectacol, coda cu fouétte-urile a ratat-o grandios cum am amintit mai sus...și cea de-a doua codă a mea, care ar fi trebuit să fie culminația apoteotică a unui pas de deux de mare temperament, în loc de allegro o începuse ca un adagio… Aveam 19 ani, era debutul meu într-un rol de bravură la care lucrasem cu dăruire de-a lungul mai multor luni, sala Operei Naționale Române din Cluj-Napoca plină ochi și eu ...pornisem deja furibund într-un manej de pique-uri...
Sunt momente în existența noastră, unde totul se joacă pe o carte. Diferența între a fi și a nu fi este la distanță de o membrană cum spunea Bainbridge Cohen, inițiatoarea disciplinei somatice numită Body-Mind-Centering… Spațiul devine câmp deschis, imponderabil, timpul se eliberează de ritm, devenind atemporal…. Este momentul în care o secundă poate fi o eternitate (Lewis Caroll)...Este momentul când rațiunea și-a epuizat resursele. Momentul prezent devine doar emoție… un câmp atemporal și aspațial…
În acel moment, îmi place să cred, că mișcarea mea a devenit cuvânt. Cuvânt eliberat de materie, cuvânt care prefera să-și poarte/ înțelesul pe dinafară (Ion Noja). Și l-am strigat din adâncul sufletului în plin manej:TEMPO! A fost cu totul neașteptat. Dirijorul l-a auzit, orchestra l-a auzit, o sală întreagă l-a auzit.,, și a început să aplaude frenetic; și eu, finalizând entuziast spectacolul... eliberată de prejudicii în căutarea adevărului, începeam să înțeleg menirea mea artistică... Nu doar gândul, ci și mișcarea putea deveni cuvânt. Era un început? Era un sfârșit? Era de bine? Era de rău?