Reconfiguring Dance Between Analytic Philosophy and Phenomenology
Author: Simona Noja-Nebyla, PhD
Q&A: Alma Mater Europaea University, Maribor, Conference: It’s About People 2026, March 14, 2026
1. How can we theorize creative and pedagogical processes and working methods in dance?
Dance has long remained marginal within the theory and philosophy of art. The reasons for this marginalization are closely tied to its ephemeral nature, its specific modes of production, and its historical reception, as well as to the difficulty of isolating dance as a “pure” object of study due to its hybridity with other artistic forms such as music and theatre. Within many traditions, the arts have been treated as separate domains, further obscuring the interdisciplinary nature of dance. Moreover, the absence of a well-documented canonical tradition and of major theoretical figures comparable to Georg Wilhelm Friedrich Hegel in aesthetics or Theodor W. Adorno in music has contributed to the lack of a robust critical corpus.
Ephemerality, often cited as a limitation, may instead be understood as a defining epistemological condition of dance. Documentation, notation, and archiving practices do not simply preserve dance but actively transform it, raising fundamental questions about translation, mediation, and the status of the work itself. From this perspective, the relative absence of a canonical theoretical tradition may not only signal neglect but also reflect the resistance of dance to systems that privilege permanence, textuality, and abstraction.
To theorize creative and pedagogical processes in dance, it is therefore necessary to move beyond the constraints of a largely unchallenged classical framework and toward an epistemological shift that reconfigures both the space in which dance manifests and the role of the body within it. Such a shift entails rethinking choreography not as the production of fixed compositions but as an emergent process; the body not as an instrument, but as a site of knowledge production; and technique not as reproduction, but as the ongoing negotiation of relations.
Dance is understood not as the creation of stable forms but as a dynamic interplay between bodies, environments, temporalities, and modalities of perception. The body becomes a locus of embodied knowledge, where thinking and doing are no longer separable. Somatic practices and theories of embodied cognition reinforce this perspective by framing choreographic processes as modes of inquiry rather than mere execution.
This reconfiguration also transforms the relationship between creative and pedagogical processes. Pedagogy can no longer be reduced to the transmission of codified techniques; instead, it operates as an experimental field in which knowledge emerges through shared practice. The distinction between creation and pedagogy thus becomes porous: teaching assumes a choreographic dimension, while choreography becomes inherently pedagogical.
The transition from a “frame” to a “field” is therefore not simply methodological but theoretical. It marks a shift from hierarchical and structural models toward open, process-oriented configurations. In this context, a rhizomatic approach, as developed by Gilles Deleuze and Félix Guattari, foregrounds multiplicity, non-linearity, and decentralization. Creative processes unfold as networks of relations with multiple points of entry and participation, challenging traditional notions of authorship, authority, and fixed methodology.
The move from frame to field ultimately redefines dance as a dynamic system of relations rather than a bounded object. It opens the possibility for a theory of dance that is itself processual, situated, and embodied—capable of accounting for creative and pedagogical practices as interdependent modes of knowledge production.
2. Who should be writing about them and developing this kind of reflection? Do you think more teachers and choreographers should be writing manuals, books, and other forms of professional literature to counterbalance the historical marginalization of dance and support its more equal representation within the theory and philosophy of art?
To counterbalance the historical marginalization, it is crucial that practitioners themselves—choreographers, pedagogues, performers, rehearsal directors, dramaturgs—write about their methods, questions, and epistemologies, not only about finished works. Their situated accounts articulate how creative and pedagogical decisions are made “from within” somatic, improvisational, task-based, or repertoire-oriented practices, which abstract theory alone cannot reconstruct. Manuals, handbooks, and reflective practice-based writings can function as counter-canons: they document lineages, name tacit knowledge, and render visible those micro-political negotiations of authority, authorship, and embodiment that are otherwise lost in purely textual or archival discourses.
At the same time, philosophers of art, phenomenologists, critical theorists, anthropologists, and performance-studies scholars remain important because they connect these practitioner knowledges to broader conceptual debates about ontology, aesthetics, and epistemology. Contemporary philosophy of dance has begun to address ephemerality, notation, documentation, and interdisciplinarity in ways that resonate with your “frame-to-field” shift, but these debates deepen when they directly engage with practitioners’ writing and when dancers themselves appropriate and transform theoretical vocabularies. Ideally, then, manuals and professional literature are not just technique catalogues but sites of co-theorization, where practice, reflection, and external theory think together.
3. At the same time, in the last decade, we have seen a significant growth in dance literature. There is now a wide range of books that address diverse approaches, methodologies, and research perspectives, often in dialogue with other disciplines such as philosophy, anthropology, pedagogy, somatic studies, and performance studies.
Yes: more teachers and choreographers publishing methodologically explicit and critically reflexive texts is one of the most effective ways to challenge the historical asymmetry between dance and other arts within aesthetic theory and institutionalized knowledge.
Such writing can do at least four things:
Establish genealogies of techniques and pedagogies that have remained oral or studio-bound, thus creating alternative canons and conceptual lineages.
Offer models of processual, relational, and somatic thinking that reconfigure the very notion of “work,” “technique,” and “composition” in ways philosophy is only beginning to grasp.
Articulate the ethical, political, and ecological dimensions of training and creation (questions of care, consent, labor, environment), which are central to dance but underrepresented in traditional aesthetics.
Provide resources for teacher education and curriculum design, anchoring the “field” model in reproducible yet open-ended pedagogical formats.
For this to avoid simply reproducing a new canon, it matters who gets to write and be published: marginal, non-Western, Indigenous, queer, disabled, and community-based practices need institutional support (translation, open access, practice-led doctorates, editorial mentoring) so that their epistemologies shape the conversation rather than being absorbed as case studies.
4. How do you see this development in relation to the theoretical positioning of dance today?
The expansion of dance literature in the last decade has already begun to reposition dance from a marginal, “ephemeral” art to a recognized site of theoretical production in its own right. Systematic reviews of dance pedagogy and creative dance show that current writing foregrounds holistic, somatic and reflective approaches, intercultural and gender-aware teaching, and the integration of technology and other art forms—precisely the move from fixed frames to relational fields that you outline.
Several tendencies are especially relevant:
Interdisciplinarity: Dance literature now routinely draws on philosophy, phenomenology, post-structuralism, anthropology, cognitive science, and somatic studies, treating choreographic and pedagogical processes as modes of inquiry rather than mere applications of pre-given theory.
Somatics and embodied cognition: Research on somatic approaches and creativity explicitly theorizes the body as a locus of knowledge, emphasizing self-regulation, awareness, and agency in training, which aligns with your proposal of the body as a site of knowledge production and technique as ongoing negotiation.
Creativity and education: Studies on creative dance in education and teacher training frame teaching as an exploratory and co-creative practice, blurring the line between pedagogy and choreography, and reinforcing the idea of pedagogy as an experimental field.
In philosophy of dance specifically, scholars have increasingly taken up questions of ephemerality, documentation, and interdisciplinarity—not only as technical problems but as keys to understanding how dance resists object-centered, text-based models of art. In this sense, the growing corpus of dance literature can be read as the materialization of the “field”: a distributed, rhizomatic network of writings in which practitioners, educators, and scholars co-construct a theory of dance that is processual, situated, and embodied, and that gradually alters what counts as theory in the arts more generally.
Amintindu-mi-l pe Béla Karoly sau despre gimnastica de performanță și înțelegerea depășirii de sine
În toamna târzie a lui 1977, la un concurs național de gimnastică, antrenorul Echipei olimpice de gimnastică sportivă a României, nimeni altul decât Béla Károlyi, antrenorul Nadiei Comăneci, în căutare de talente, m-a remarcat în concursul de la sol, unde, uitând coregrafia, am improvizat toată evoluția. Cu atât mai mare a fost surpriza mea, când am aflat că în urma concursului au fost selecționate doar două gimnaste să intre în Echipa olimpică de la Onești. Una dintre ele eram eu. Aveam 9 ani.
Cantonamentul de două săptămâni la Oradea în ianuarie 1978 cu echipa olimpică, din care între timp Nadia Comăneci plecase, urmat de călătoria la București, de stagiul de la Onești și perioada de tranziție a întregii echipe la Deva în Transilvania, la noul centru specializat de antrenament sportiv, sunt primele mele întâlniri cu marea performanță.
Aveam două antrenamente pe zi: între orele 8-11 și după amiaza între orele 17-20. Între timp luam masa de amiază și aveam scoală. Cred că eram în totalitate nu mai mult de 10 gimnaste, care ne antrenam cu Béla Károly, cu soția lui, Márta Károlyi și profesorul de dans, Geza Pozsar. Aveam un medic specializat și o guvernantă. Prietena mea era Lelia Cristina Itu, gimnastă și ea, mai mare decât mine, tot din Cluj.
Pentru cei dinafară sportului de performanță, a te antrena 6 ore pe zi, a te cântari săptămânal și a-ți dedica în întregime timpul în ceea ce crezi înseamnă sacrificiu. Pentru mine, copilul de atunci a fost pasiune și bucurie, stare sufletească pe care din fericire am trăit-o apoi și ca adult.
Desigur că nu au fost doar momente fericite. Într-o după-amiază trebuia să execut un salt complicat pe bârnă, aparatul preferat al Mártei Károlyi și i-am mărturisit că îmi era frică. Mi-a spus să fac genoflexiuni în locul exercițiului. Am făcut. Am ajuns la 1000 de repetiții când mi-a dat voie să mă opresc. În mod ciudat, nu am avut nicio febră musculară. Doar la discuția telefonică cu părinții mei, aflând vestea pe care le-am dat-o cu seninătate, amândoi au intrat în panică. Ei mă vedeau încă foarte fragilă… Bănuiam eu că ceva era poate ușor exagerat… dar nu știam cu exactitate dacă era de bine sau de rău…
Am ales să cred că era de bine. Mă gândeam că experiența îmi va servi cândva. Așteptam cu nerăbdare viitorul...
Aventura mea în Lotul olimpic avea să se încheie înainte de olimpiadă. Dincolo de grija părinților mei față de fragilitatea mea, mai era o cauză, ce ținea de concepția lor față de prioritatea pe care cultura generală trebuie să o ocupe în educația copilului lor. Și aici lucrurile nu erau chiar în ordine din punctul lor de vedere. În Lotul olimpic eram fete între clasa a IV și clasa a XII-a, iar cursurile se țineau în același spatiu, în același timp, cu aceeași profesori. Era cert că în Lotul Olimpic performanta gimnasticii sportive devansa performanța intelectuală. Perspectiva de a avea o fiică mai mult sau mai puțin analfabetă, nu intra deloc în planurile familiei Noja.
Era de bine? Era de rău?
Aveam 10 ani. După o carantină provocată de îmbolnăvirea cu rujeola, în care am fost îngrijită de bunica mea maternă, Buna, venită de la Mănăstireni la internatul din Deva special pentru a mă îngriji, zarurile destinului meu au fost aruncate. La începutul verii anului 1978 am fost retrasă cu acordul meu tacit din Lotul olimpic de gimnastică. Și totuși, în adâncul sufletului, credeam că orice șansă de a deveni celebră (doar doream să devin o noua Nadia Comăneci!) mi-a fost spulberată. Dacă nu voi deveni celebră în gimnastica sportivă, în ce direcție mă vă purta oare destinul?
Probabil că atunci s-a născut ideea mea de a deveni bibliotecară. În percepția mea de copil la 10 ani, căruia îi placea să citească, consideram bibliotecarii ca pe niște privilegiați ai sorții. Se află atât de aproape de înțelepciune…O pot atinge cu mâna. Oricând. A medita în liniștea unei biblioteci, a trăi în vecinătatea cărților, departe de tumultul lumii, a citi la liberă alegere texte plină de inspirație și a avea libertatea de a ignora textele “neprietenoase” au fost atunci, și au rămas până în ziua de azi, dorințe profunde.
Contactul meu cu echipa olimpică a fost primul meu pas spre extrema performanță. Trăind prin experiența imediată minunile de care corpul uman este în stare, într-un mediu benefic de stimulație și înțelegere profundă a fenomenului, antrenându-mă cu o echipă competentă de antrenori și medici, alături de alte gimnaste cu aceleași vise și aspirații ca și mine, am înțeles că totul este posibil.
Atunci și acolo am învățat că prin munca asiduă orice piedică poate fi depășită.
Faptul că toți cei trei antenori (Béla, Marta și Gesza) erau în fiecare zi în sală timp de 6 ore, fără cea mai mică urmă de oboseală sau plictiseală, faptul că în timpul său liber medicul echipei alegea să opereze pacienți în spital pentru a nu-i lasă să moară, au devenit etaloane de înaltă moralitate educațională. Acele memorii îndepărtate s-au făcut vizible instantaneu și cu mare exactitate în momentul când am început să devin eu însămi pedagog și mentor și au devenit făclii incandescente, deschizătoare de drumuri, în momentul teoretizării propriei mele experiențe. Chiar dacă profesia de balerin este diferită de cea de gimnast, modele umane de pedagogi avuți în copilărie și pe tot parcursul educațional, m-au influențat profund. Acum, decenii mai târziu, le sunt mai mult decât recunoscătoare tuturor antrenorilor din sport, care conștient sau nu, prin propriul model mi-au format caracterul și gustul mișcării performante.
În cazul meu, prin sport l-am înțeles pe Protagoras și dictonul său conform căruia “Omul este măsura lucrurilor”.
Oricum, gimnastica mi-a dat o rezistență fizica cu urmări benefice pentru condiția de balerină și mi-a sugerat convingerea că performanța începe odată cu concurența ta cu tine însăți, că de fapt, piedicile pe care viață ți le scoate în cale nu sunt decât măsurători oficiale ale unei permanente competiții cu tine însăți.
Și timpul mi-a dat dreptate. Nouă ani mai târziu, în 1987, la debutul meu în rolul principal “Kitri” din baletul “Don Quijote” tempo-ul fouétte-urilor din actul al treilea a fost atât de rar, încât în loc de 32 a trebuit să fac 64 de fouétte-uri. Având experiența celor 1000 de genoflexiuni făcute fără pauză, a te învârti cu viteza și cu o coordonare precisă pe un picior doar de 64 de ori, a fost doar o încercare neprietenoasă. Avusesem o inspirație de bun augur în urmă cu 9 ani să nu mă victimizez.
Performanța începe în momentul în care îți asumi destinul și decizi … fără a ști cu exactitate ce se va întâmpla după.
Acest crez mi s-a confirmat în cadrul aceluiași spectacol, când dirijorul a luat niște decizii stângace. Era o stare de maximă concentrare, o tensiune ridicată, ca de premieră, când în actul al treilea după ce variația mea a dirijat-o mai mult decât dezlânat, partea cea mai spectaculoasă din spectacol, coda cu fouétte-urile a ratat-o grandios cum am amintit mai sus...și cea de-a doua codă a mea, care ar fi trebuit să fie culminația apoteotică a unui pas de deux de mare temperament, în loc de allegro o începuse ca un adagio… Aveam 19 ani, era debutul meu într-un rol de bravură la care lucrasem cu dăruire de-a lungul mai multor luni, sala Operei Naționale Române din Cluj-Napoca plină ochi și eu ...pornisem deja furibund într-un manej de pique-uri...
Sunt momente în existența noastră, unde totul se joacă pe o carte. Diferența între a fi și a nu fi este la distanță de o membrană cum spunea Bainbridge Cohen, inițiatoarea disciplinei somatice numită Body-Mind-Centering… Spațiul devine câmp deschis, imponderabil, timpul se eliberează de ritm, devenind atemporal…. Este momentul în care o secundă poate fi o eternitate (Lewis Caroll)...Este momentul când rațiunea și-a epuizat resursele. Momentul prezent devine doar emoție… un câmp atemporal și aspațial…
În acel moment, îmi place să cred, că mișcarea mea a devenit cuvânt. Cuvânt eliberat de materie, cuvânt care prefera să-și poarte/ înțelesul pe dinafară (Ion Noja). Și l-am strigat din adâncul sufletului în plin manej:TEMPO! A fost cu totul neașteptat. Dirijorul l-a auzit, orchestra l-a auzit, o sală întreagă l-a auzit.,, și a început să aplaude frenetic; și eu, finalizând entuziast spectacolul... eliberată de prejudicii în căutarea adevărului, începeam să înțeleg menirea mea artistică... Nu doar gândul, ci și mișcarea putea deveni cuvânt. Era un început? Era un sfârșit? Era de bine? Era de rău?