O escală în smerenie: despre timp, aroganță și ce înveți când nu controlezi nimic.

Am ajuns în Brazilia pentru a mă confrunta cu propriile mele concepte despre timp și aroganță.

Dante avea un loc precis unde îi trimitea pe aroganți și era foarte riguros în clasificarea păcatelor. În viziunea sa din Divina Comedie, aroganța (trufia) este considerată o formă de mândrie exagerată — și este clasată drept unul dintre cele mai grave păcate capitale.
Ei nu sunt pedepsiți în Infern, ci apar în Purgatoriu. În Infern ajung doar cei care nu s-au căit niciodată. În schimb, în Purgatoriu ajung sufletele care au păcătuit, dar s-au căit înainte de moarte. Arogantul poate să se pocăiască. Dacă mândria nu duce la rău voit împotriva altora, ci este mai degrabă un defect personal, nu se încadrează în păcatele „finale” și „împietrite” ale Infernului.

Ei bine, arogantilor le revine Tărâmul Purgatoriului – Terenul celor mândri (trufași), mai exact Primul cerc al Muntelui Purgatoriului. Ca pedeapsă, ei poartă pietre uriașe pe spate, care îi obligă să meargă cocoșați și cu privirea în jos. Mândria i-a făcut să se înalțe; acum sunt forțați să se plece spre pământ.

Ca europeni, născuți și educați într-un spațiu îmbibat de cultură, tentația de a deveni trufași și de a practica aroganța celor care se cred superiori doar datorită locului din care vin este mereu activă. Cu atât mai mult când cineva trăiește într-o țară considerată, după standardele de viață, în topul mondial.

Ajungând în Brazilia, după 24 de ore de zbor și tranziții între avioane și aeroporturi, conceptele existențiale își pierd forma, fiind dezgolite de orice conținut. Percepția timpului, pentru un european funcțional, capătă aici alte conotații: dintr-o entitate abstractă, dar coerent clasificabilă, devine un fluid incontrolabil și indefinibil.
Am înțeles pentru prima dată, la propriu, ce înseamnă „timpul curge”. Minutele devin ore, orele devin inexorabil reflecție. Pe nimeni nu pare să deranjeze această curgere, cu excepția altor europeni aflați în aceeași stare de perplexitate ca mine.

Dacă ai pierdut avionul de legătură în São Paulo – al treilea în decurs de 24 de ore – a cărui poartă s-a închis inexplicabil înainte de ora anunțată, începe o odisee pe care nu o poți parcurge urmând logica europeană. Însă poți supraviețui doar dacă îți interoghezi propriul concept despre timp și aroganță.

Logic, îmi pun întrebarea: Ce trebuie să fac acum? Deși vorbesc cinci limbi, nu reușesc să mă fac înțeleasă de nimeni. Ciudat cum, din 230 de milioane de brazilieni, nimeni nu pare să vorbească vreo altă limbă!
Renunț să mai aștept ca alții să mă înțeleagă și încerc eu să înțeleg. Îi rog să vorbească portugheza lent – portugheza braziliană. Reușesc să identific câteva cuvinte care capătă sens.

Alerg spre diverse ghișee, într-un aeroport aflat la ora 5 dimineața, în semiîntunericul care face ton în ton cu întunericul de afară. Sute și sute de persoane vorbind portugheza braziliană (português brasileiro), cu intonarea ei melodioasă și lascivă, fluidizează nu doar timpul, ci și spațiul. Aeroportul devine un oraș pe care trebuie să-l parcurgi contra cronometru — după crezul european. Dar timpul, aici, se măsoară doar pe terenul de fotbal, nicidecum altundeva. E ca și cum ai alerga într-un spațiu vidat.

Este de-a dreptul sur-realist. Chiar se poate întâmpla așa ceva? Mai există, în secolul XXI, astfel de situații? Kafka rămâne actual: orice este oricând, în orice fel posibil.

La cele 25 de ghișee, nimeni nu lucrează. Două reprezentante ale liniei aeriene stau docile. Se așteaptă. Întreb. Nimeni nu știe exact. Toți sunt calmi. Doar un european plânge. Nu înțelege cum poți aștepta la ghișee unde, deși personalul este prezent, nimeni nu face nimic.

Și mă gândesc cum mă enervam în Austria că trenul avea întârziere de 10 minute și visam la Japonia, unde suma întârzierilor într-un an era mai mică de un minut și câteva secunde...

În São Paulo nu există întârziere, pentru că nu există timp.
Există doar o curgere a cuvintelor, spre o melodie a existenței, care te trimite la reflecție.

În timpul așteptării, încep să mă întreb:
Cum ar fi dacă aș practica mai mult smerenia? Față de oameni. Față de țări. Față de timp.
Oare nu ar fi mai „productivă” în fața dificultăților? Ale vieții. Ale oricărui aeroport.

Oare nu sunt spațiul, timpul și mișcarea doar entități pe care le modelăm noi?
Și cum ar fi dacă le-aș identifica, analiza, sintetiza, integra și trăi – nu doar logic, ci în credința smereniei?
Nu m-ar apropia mai mult de propriul conținut?